Nu stiu cum, nici de ce, desi parca ceva ar fi trebuit, De nu explic cum o vorba dintr-un gand, ii ia tot ce-i continut, In telesul tot i-l schimba. E totusi acelasi cuvant si e aceeasi limba. Sa fie omul, acela, care da sens si-nteles? Oare? Efemerul om, sa aiba a cuvantului fortare? Cate glasuri,voci si rostitori, Atatea sensuri date unui spus grait. Dar atunci cand e citirea, Cand din prompterul simtirii, inimii si intuitului, Tot apar alte-ntelesuri, Aici unde se tot pierde ceea ce e de transmis? Eu nu te inteleg pe tine, noi deloc, Nu vad cum vezi, Stiu, simt si cunosc dorinta, Recunosc vointa, Vad ca ma vreau nepierdut, acolo unde-s acum damnat, Vad ca simt sa-ti fiu tot viu si-n piept sa te detin, dar vad ca-s eronat, Vad ca tot ce vreau e sa ma vreau, vad acum ca locu-mi e ocupat. Nu mai vreai sa vad. Stau in negru, ma inchid. Nici macar nu-s zid, doar carbunos chirpic.
Poezie moderna in mediul virtual