Poem Intuit

Ochii, ai ambilor, atunci când privesc la fel Ei doar pe ei se vad, restul le e orbire Intuneric le e totul, nici macar nu cer lumina O culoare, o singura țintă, o tot aceeași locație Lumina, viața, lumea toată, Au doar un singur locaș, Îl deține privirea ce privesc

Undele Universului de circule pe Pamant, Prin lume, prin oras, pe straile de la noi, De langa noi, Saten-Ros ne-a adus pe noi. Cred in rost, nu in intamplare, Cred in sens, nu in presupunere, Cred in interiorul ta si meu, Nu in facelifturile lumii de exterior. Adancul e cel de da raspunsul, Nu privitul de departe, cititul din rand in randuri.

Dintr-o-ntindere de apa, O particica, picaturi, doua, De izvor, de rau, de roua, de ploaie, Sunt tot apa, sunt tot doua, picaturi. Aceleasi doua, de-o natura, de-o plamada, Inghetate, vaporate, tot mereu transformate, Tot doua, tot picaturi, tot aceleasi, tot acolo. De-un albastru de privire, de chemare, de soptire, De inimioara atingere, mangaiere, imbratisare. Ele doua, vor fi acelesi ele doua de apa  destine, Una cu-albastra privire. Doua, de dainure.