Poem Intuit

Din inaltul gandului, unde aspiratia-i racheta cosmica purtatoare, Loc de neatins, de nevazut, doar cu-n alt gand de patruns, De acolo de departe, unde-i granita de trecere in dimensiunea a patra, Este locul tau, doar al tau, nu proprietate, nici particular, Ci ca al tau caci de aceea exista. De acolo, tocmai de acolo, de pe culmea cea Inalta, Este Sfoara ce imediat si brusc te trage si din totul te retrage, Ea te aduce-n zbuciu exact unde tu esti de fapt, Ca-ti ucide fatarnicia si te ia acasa, unde esti tu si mandria.

Fiece zi e un nou, un diferit, Caci ne ajuta noaptea, sfetnicul launtrului, Transpunand pe toti, intr-o noua sansa, drum la noua viata. Planuitor, planificat ne e timpul, Parca-un dosar bine intocmit la secretariat. Realizarea fiind insa, abia de nu se-mplineste, Caci abia atunci vezi o bucurie, Cand e noul, cand se strica planul. Drumul pe care tu faci pasul, e traseul de urmat, Tu opreste-te, odihneste-te, priveste, invata, Nu il strabate decat, nu a umbra de postas, Invata-l, asumati-l, fi deschizator de cai.

Intersectand adieri, de prin ganduri, din pareri, Multe, dese, far' de popas, Provenind din fiecare, Auzite, primite, cerute, cernute, selectate de-a ta minte, Un razboi in vorbita lupta se tot tine si-ntretine, A ta minte sa se stie pe sine si sa fie aliata cu tine, Pentru a razbate si a fi proprie personalitate.

Patrunderea-i intrepatrunsa si isi face loc prompt, Nu pentru a-si gasi spatiul si centru a fi ivita, Sa se faca remarcata si sa isi puna amprenta. Aidoma prezenta-i respiratia, insa atat de nonsimtita, I se simte chiar mireasma, dar cu totii o farduiesc, Ignoranta prea impusa, incat sa o distruga, Explica oare cine? Nu. E conservare instinctuala. Ea da tot, caci suflet este, pentru trup, pentru trairi, E inima, si carnoasa, si imateriala, Nimic nu-ti cere, doar sa o stii.

Natural curajul vietii de e lasat a sopti Spune, zice de rosteste totu-ncat Nu mai e loc de deslusire si-ntrebare Caci un jurnal de zi intreaga-ti viata va fi. Nu cautand din privire cu ochii, trupesc, Sau chemand mireasma, cercetand miros, Nici la pipait, necredul verificand, Mintea, de la-nceput e pagubasa. Licarirea cea prea mica, nevazuta, De lumina neincetata, ea Cea singura semintie dintr-un divin Este scrisul vietii tale in poveste.