Poem Intuit

Urat, negru, intunecat, avem toti la orice pas In toate insa-i lumina ce lasa umbra-n suprafata, Rupturi, stricaciuni, putregai in toata natura ai E renasterea de pur ce iveste toate acestea, Triste ganduri, intuneciri, are sufletul omenesc, E iubirea ce le da deasupra spre stergere. In tot negrul e un alb, fara de care nu s-ar vedea, In tot uratul e un frumos, fara care nu s-ar afla, In tristete e un zambet, ce aflfel nu s-ar sti, In ura este iubirea, caci de nu, nu s-ar ierta, Moartea, ea aduce viata, caci alfel nimic nu s-ar imbuna.

Din mici puncte, cat de pix, Timpul vietii iti aduna, Ca bulgarele ce se pravaleste, Tot ce chiar de nu vrei, te priveste. Doar un om pe lumea asta, Ce stie a lui nevoie, ti-o cere si fara voie. Delasare, cuprinsa apoi de-un creativ optimism, Lacrima, urmata de surasul cel nascut dintr-un suspin, Nu e loc de un respiro, e un trai inversunat, Ghida de inima spre frumos, fara de chin. Doar un om pe lumea asta, Ce stie a lui nevoie, ti-o cere si fara voie. Mintea-n lucru cu sufletul, Nu pre-s coechipieri, De-aceea prin bataia inimii, Intuitia arata calea de urmat, Iubirea. Doar un om pe lumea asta, Ce stie a lui nevoie, ti-o cere si fara voie. Scrisul tau din foaia Soartei, Nu il ai cum citi, doar implini, Cere, doreste, iubeste, Totul, astfel, pentru tine munceste.

Ruptă este acum zăbreaua Verigă ce s-a slăbit. De-liberatoarea forță a luminii Ce-aduse zi in toi de noapte, Și-a chemat cu ea pe toate: Veselia cu speranța, Dorința cu putința, Amorul cu sărutarea, Mâna de mână cu contopirea. Este cererea vieții intru-sens.

Nu stiu eu a intelege, Raspunsul primit nu-i bun, Nu sunt eu in prea multa, Ori oare oi fi nebun, dar bun. Ce-o sa fie, E dat de timp, Care totul va lumina, Adevarul o sa vina El va vindeca. Ce e scris, e scris pe viata, Nu-n papirus, Nici pe blog, Watsappul-i doar virtual, Asa ca pe inima, Penita soartei a scris, Ramane doar de citit si inteles. Dupa "lupte seculare" Ce durara ore, zile, niste luni, E start-up la nou si la necunoscut. Mic zambet.

Ore, zile, luni, ani tot Pot sa dau tot, tie, degeaba, Tot nimic nu voi primi, Ca nu exista de unde, Si da-i si lupta, hopa-hopa Cum de dracu fuge-azi popa, Asa norii se disipa, Incep a da loc la lumina Se patrunde, rupe, vine Din negura scanteiaza, O solara nou-speranta, Nu de tine, nicicum de noi, Ci de mine-n-tru vioi.

Am lupat in credinta mea, de iubire, de tine, cu noi Tu nu ai crezut in ea, si ai un altul, sunteti voi, Toata fericirea ta inseamna tristetea mea, Toata iubire ce ti-o da, e otrava ce-o primesc, de la tine, Am avut nerenuntare, am avut dorinta, a murit insa si speranta, Mi-ai frant in iubire tot, nu credeam ae posibil, Vazutul in bratele lui, imi da moarte, ma ucideti, Am luptat doar cu iubire si tot ea m-a infrant, Caci a ta ii e a lui, iar pe-a mea nu o primesti, Am murit. Si iti doresc sa fii fericita doar de nu te iubesc, Altfel niciodata iubita si sa iubesti. Si s-a scris povestea noastra. O vroiam vesnica Dar e mica, efemera si urata caci nu e ce trebuie, Caci e oarba in iubire, Nu asa. Dar da. Prin "ura" citez, prin necredere si neprmire de iubire ori iertare, M-ai invins. Da, te-a pierdut. Insa nu ca nu-i iubire, E ca nu este corect.

Ce e bun, placut, frumos, simplu si la indemana? Ghici. Schimba totul, face bine, e acolo si oriunde, ce anume? Ghici. Sa ai exact ce vrei, din tot si de la tot, sa fie gandul nelucrat, cum? Ghici. Tine, merge, functioneaza, prea bine functioneaza, ce-i? Ghici. Nu are treaba, chiar nu are, trece prin si peste tot, ce este? Ce sa fie? Ghici. Eu nu pot aici habar sa am. Nu te mai cred.

nu credeam, orice vorba de la oricine, ciar si rostta de tine, nu credeam, nici imaginam, si de-aveam clara descriere cu prea dovedit si cert, nici imaginam nu simteam, poate de teama de durere, de tristete, de prea singur, nu simteam din mult nerostita amara, ros-de-sange lacrima, se hranesc zambetul, fericirea, nepasarea iubirea ta cea noua, toate, nu e corect, nu de-i real chiar, dar e. nu-i cuvant. nu-i vorba, nu-i gand ca sa poata arata, ce-i in mine, dor pentru ca e de tine, oferit pe tava-otrava, urmeaza noaptea.

Mangaierea ta cea fina, dulce, oau, Totul e asa de placut! Tanjesc, mereu tanjesc dupa atingerea ta, Dupa tine. Imbratisarea ce mi-o dai, e de-o asa caldura! Nu ma vreau dat vreodata din bratele tale, Apropierea trupului tau, amblematic de sanziana, E din angelismul personalitatii tale. Vai si iti vine sarutul, Dulce a ta sarutare, pura ca privirea ta, De Ingerita, de supraomeneasca dulceata, Cat e de frumos totul, cat de mult am asteptat, Stiai. Stiam. In sfarsit s-a implinit. Ce Rai, ce bine, mi-e, iti e, ne este. Nu am cum descrie o asa bucurie. Noi doi. Dar! Stai! Ce...?! Ma uit mai bine: nu sunt eu! Altul...il stiu, nu mai sunt eu, e el... Deci dracu...in mine sunt mai inchis ca negrul unde e pucioasa... Mi-ai luat tot. I-ai dat lui.

Cat de bun poate fi rasul, Caci bine lumineaza fata, Da atata energie, da pofta, parca cheama viata. Tu de ma ve vedea in hohote razand, sa stii Sa cunosi ca am lacrimi din sange in inima. Cat de bun e optismul, Pozitvul bun aduce, Ca o darma ce-i noroc acapareaza. Tu de ma vezi deschis, sa simti in tot, Ca bezna-i torta aprinsa in sfletul meu. Ce de traire-i in primavara, Izvor pururi de sens si soarta, Cheful de a fi om, pe pamant, sa se traiasca. Tu sa stii ca nu am ce, de ce, nimic, Ca nu sunt, refuz de viata, cer pamantului casa, Inima sa mi-o omoare ca sa nu ma mai doara. Vreau sa fi piatra. Piatra moarta!

Poate ca intr-o schimbare, Nu e adus nimic nou, Poate ca ziua de maine, Prea repeta pe-a de ieri, Poate ca decizia luata, Nu-i o dispozitie data, Poate eu nu ma mai vreau, Nu sunt cine trebuiam, Poate atata de complex, De-i doar vid, foc prea stins, Nestiut imi sunt chiar mie.

Cautand raspunsuri, cu zbuciu, cu grija, dorind prea mult, Am inteles ca el este singular. Punand framantarilor intrebari, mirari, reprosuri, Am vazut ca necunoscutul este unul. Lumea, mediul, vietuiltul ce e peste tot in jur, Este un tot independent, nu lucrator mie. Unui altul n-ai ce-i spune, cere, oferi, Altcineva, atat, este calauzitor. Eu.

Nu stiu cum, nici de ce, desi parca ceva ar fi trebuit, De nu explic cum o vorba dintr-un gand, ii ia tot ce-i continut, In telesul tot i-l schimba. E totusi acelasi cuvant si e aceeasi limba.  Sa fie omul, acela, care da sens si-nteles? Oare? Efemerul om, sa aiba a cuvantului fortare? Cate glasuri,voci si rostitori, Atatea sensuri date unui spus grait. Dar atunci cand e citirea, Cand din prompterul simtirii, inimii si intuitului, Tot apar alte-ntelesuri, Aici unde se tot pierde ceea ce e de transmis? Eu nu te inteleg pe tine, noi deloc, Nu vad cum vezi, Stiu, simt si cunosc dorinta, Recunosc vointa, Vad ca ma vreau nepierdut, acolo unde-s acum damnat, Vad ca simt sa-ti fiu tot viu si-n piept sa te detin, dar vad ca-s eronat, Vad ca tot ce vreau e sa ma vreau, vad acum ca locu-mi e ocupat. Nu mai vreai sa vad. Stau in negru, ma inchid. Nici macar nu-s zid, doar carbunos chirpic.

Scanteiatoare in inspiratie, un gand fierbinte de esenta tare, asa de mare, in frumos de forta, pe atata gingasie, in finete se asorta. in ochi, lumina de dorinta, si insufleteste tot, de din sine pleaca totul, deci se traieste doar sincer. Omul cald de-i langa tine."